“geniul m-a sorbit din popor…”

“…În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni, atuncea în adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut…”
Poate Dionis visa. Cartea de astrologie, semnul magic şi, gata! Timpul dispare iar el ajunge în alt veac. La fel şi spaţiul, când îşi aşază iubita sus, în lună, pe malul lacului care se deschide către o altă lume, în adânc.
Dionis, Maria, drumul de la pământ la cer, mărgeaua de la gâtul Mariei…
“Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieţii e un regisor a cărui existenţă n-o putem explica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranţi care, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, încunjură fondalul şi reapar iarăşi? (…) Nu sunt aceiaşi actori deşi piesele sunt altele?”    
Şi dacă Dionis nu visa? Şi dacă dimensiunile lumii diferă, în funcţie de numărul ochilor care o privesc? Iar noi ne putem construi o lume, după bunul plac, sprijinită pe timpul şi spaţiul dinlăuntru fiecăruia?
Eu cred.
Pentru că fiecare carte e o lume. O deschizi şi intri într-un alt spaţiu, dintr-un alt timp.
Iar când ni se face dor de Eminescu răsfoim câteva pagini ale acelei lumi ce “gândea în basme şi vorbea în poezii”…

Toamnă cu escu

Cineva o fi vinovat şi pentru toamna asta. Dar, cine? Habar n-am, atâta timp cât singurele oglinzi în care ne mai privim, de o vreme, sunt vitrinele. Şi ne vedem doar poleiala hainelor. Zâmbetele – dacă există – se pierd undeva, în urmele de ploaie de pe sticla murdară. Iar sufletele trec pe lângă noi, mai departe. Tot desperecheate.

Îmbătrânim.

Am aşezat toamna aceasta între vârstele lui Marin Sorescu:

„Cercurile
La marginea pădurii
Aşteptând să intre în copaci”

şi bocetul lui Adrian Păunescu:

„Purtăm în palme propria ţărână

Şi ne mirăm că seamănă

cu noi.”

Chiar dacă zgribuliţi, îngerii mei zâmbesc din mesteacăn: e din nou dezlegare.

Flori

Mai e atât de mult până la fructele dulci şi sâmburii amari.

E primăvară!

"Cu legănări abia simţite şi ritmice, încet-încet,
Pe pajiştea din faţa casei, caişii, zarzării şi prunii,
Înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii,
Stând gata parcă să înceapă un pas uşor de menuet.

Se cată ram cu ram, se-nchină, şi-n urmă iarăşi vin la loc,
Cochetării şi graţii albe, şi roze gesturi, dulci arome,
Împrăştie în aer danţul acesta ritmic de fantome,
Ce-aşteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.

Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Şi astfel umbrele căzute pe pajişte par mantii grele
Zvârlite de dănţuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.

Pe gura scorburilor vântul plecat a deşteptat un cânt,
Şi-nvoalte mâneci horbotate se-ntind uşoare să salute
Preludiul acestei stinse şi dulci orchestre nevăzute,
Şi-apoi cu reverenţe pomii s-au înclinat pân’ la pământ.

Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt şi-un arc sub fiecare ram
Bolteşte-albastre perspective, sub care alte cete ninse
Coboară pe pământ din ceruri, venind cu candele aprinse
Să facă şi mai albă noaptea acestui alb epitalam.

Aşa-s în clipa asta toate, dar mâine albii cavaleri,
Despodobiţi de-atâtea graţii, ce le-mprumută luciul lunii,
Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caişii, zarzării şi prunii,
Banalii pomi din faţa casei, ce-i ştiu de-atâtea primăveri."

(Balul pomilor de Dimitrie Anghel)

“Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…”

Mă gândisem să mă opresc la câteva versuri care să ilustreze şi să completeze tristele cuvinte  “eu şi-aşa nu mai pot fi fericit în lume”, cuvinte pe care Mihail Eminescu le aşeza într-o scrisoare din străinătate, în 1883.

Apoi, mi-am zis că e nedrept să-i asociez doar tristeţi şi neadaptări aceluia despre care, I.L.Caragiale a spus că era „vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Aşadar, puţin intrigată (dar, mai ales, măgulită!) de faptul că femeia a fost şi va fi mereu un mister, chiar şi pentru un geniu, am hotărât să zâmbesc puţin. Şi să aşez mai jos versurile despre care cred că sunt singurele care mă fac să zâmbesc oarecum îngăduitor când îl citesc pe Marele Eminescu:

“Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă,

Cu masca ei de ceară şi mintea ei deşartă,

Cu-nfricoşate patimi în minte de copilă,

Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,

A visurilor proprii eternă jucărie?

Un vis tu eşti în minte-i – şi astăzi te mângâie,

Iar mâne te ucide. Cu acelaşi râs pe buză

Ea azi ascultă şoapta de-amor să o auză,

Iar mâni cu mii propuneri te chinuie şi ştie

Că orice nerv în tine îl rumpe şi-l sfâşie.

Comediantă veche ca lumea – comedie

Ea joacă azi – juca-va de astăzi ani o mie,

Cu-aceeaşi mască mândră, netedă, mişcătoare –

Şi cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare.”

(Femeia?... Măr de ceartă – fragment)

fulgi din iernile lui Nini

“Voi colinda cu inima mea

mergând prin zăpadă,

mâna mea în cinci colţuri ca o stea

începe cuvinte să vadă.

Braţul meu, o coadă de cometă;

umărul şi pieptul meu – cer.

Căldura lor secretă

luceşte albastru de ger.

Să fiţi liniştiţi, să aveţi parte de linişte albă

sub cetina verde împodobită.

Ochii mei, două vergele-ntr-o salbă,

împodobesc oră, clipită.

Ave vouă, bărbaţilor, femeilor,

inima mea vă salută,

ninge deasupre secundelor, orelor

cu zăpadă argintie şi mută.

Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea

bate la mesele voastre,

în noaptea aceasta e-o singură stea

şi o nenumărare de ceruri albastre.”

(Nichita Stănescu – Colindă de inimă)

 *

“Eşti atât de frumoasă, iarnă!

Câmpul întins pe spate, lângă orizont,

şi copacii opriţi, din fuga crivăţului…

Îmi tremură nările

şi nicio mireasmă,

şi nicio boare,

doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,

al sorilor.

Ce limpezi sunt mâinile tale, iarnă!

Şi nu trece nimeni

doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru

şi gândul creşte-n cercuri

sonorizând copacii

câte doi,

câte patru.”

(Nichita Stănescu – Cântec de iarnă)

“Lumina mea îngroapă-te cu mine, la primăvară poate încolţim”

("Nu-nţeleg de ce, parcă, îmi vine să plâng")

 *

“Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte

Am fost la târg, dar nu l-am luat pe bani

Are păduri şi râuri şi o punte

În vârstă de un million de ani

Din marele bazar cu amănunte

Plătind cu viaţa tot ce scump era

Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte

Păcat că n-o să-ncapă-n lumea ta

Ţi l-am adus în braţe pân’ la poartă

E minunat şi piatra lui e grea

Comerţul ambulant cu munţi se poartă

Dar unde ai să-l pui, iubita mea

Ce munte colosal, un munte straniu

Cu porci mistreţi ce cântă-n coruri jir

Iar în adânc sunt straturi de uraniu

Şi-am dat pe el puţin, un chilipir

Şi m-am certat cu fel de fel de lume

Că toţi voiau să-l ia, să-l dea la nunţi

I-am înjurat de fapte şi de nume

Nu ştiu de ce toţi oamenii vor munţi

Iubita mea, găseşte marea vale

În care să-l aduc şi să-l răstorn

Şi-apoi la nunta regăsirii tale

Să cânt ca vânătorul lui din corn

Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte

Să faci cu el ce-oi ştii şi ce vei vrea

Eu mă retrag în peşteri muribunde

Căci am uitat să-ţi mai şoptesc ceva:

Am dat pe acest munte viaţa mea.”

*

Toate cuvintele sunt ale lui ADRIAN PĂUNESCU (1943 - 2010).

Eu nu am decât o lacrimă şi un gol imens. Cât un munte.

Îngerul despre îngeri. şi despre zboruri

“Înger refuzat de păsări,
şi înscris cu-o pană-n cerc
să te şterg de pe nisipul
alizeelor, încerc.
Mai întâi steaua Canopus
cea mult-galbenă, o ling.
Ce sărată e, mi-e sete,
şi ce friguri tari mă ning.
Mai apoi îţi zgârii faţa,
curg din ea secunde verzi,
ce ierboasă mi-e privirea -
somnolent în ea te pierzi.

Înger refuzat de păsări
şi de zborurile lungi
îmi ajungi până la gură
până la sărut mi-ajungi.
Astfel stai înscris cu ţipăt
în conturul scos din minţi,
răspicat, al vieţii mele
care-nfige-n tine dinţi.”

(Nichita Stănescu – Înger refuzat de păsări)

*

“Mai întâi îţi strângi umerii,
mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.
Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor.
Şi acesta e zborul.

Îţi strângi umerii
cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
Îţi închizi ochii
cum închid norii câmpia.
Te-nalţi pe vârful picioarelor
cum se înalţă piramida pe nisip.
Refuzi auzul
auzul unui singur secol,
şi-apoi îţi spui în sinea ta:
acum voi zbura
de la naştere spre moarte.
După aceea zici:
Zbor.
Şi acesta e timpul.
Îţi strângi râurile
cum strângi umerii
te înalţi pe behăitul caprelor.
Zici: Nevermore.
Şi apoi:
fâlf
dai din aripilie altcuiva;
şi apoi
eşti el,
iar el
este pururi altcineva.”

(Nichita Stănescu – Lecţia de zbor)