tăceri

“geniul m-a sorbit din popor…”

2012-01-15T00:28:00.000+02:00

“…În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni, atuncea în adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut…”
Poate Dionis visa. Cartea de astrologie, semnul magic şi, gata! Timpul dispare iar el ajunge în alt veac. La fel şi spaţiul, când îşi aşază iubita sus, în lună, pe malul lacului care se deschide către o altă lume, în adânc.
Dionis, Maria, drumul de la pământ la cer, mărgeaua de la gâtul Mariei…
“Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieţii e un regisor a cărui existenţă n-o putem explica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranţi care, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, încunjură fondalul şi reapar iarăşi? (…) Nu sunt aceiaşi actori deşi piesele sunt altele?”
Şi dacă Dionis nu visa? Şi dacă dimensiunile lumii diferă, în funcţie de numărul ochilor care o privesc? Iar noi ne putem construi o lume, după bunul plac, sprijinită pe timpul şi spaţiul dinlăuntru fiecăruia?
Eu cred.
Pentru că fiecare carte e o lume. O deschizi şi intri într-un alt spaţiu, dintr-un alt timp.
Iar când ni se face dor de Eminescu răsfoim câteva pagini ale acelei lumi ce “gândea în basme şi vorbea în poezii”…

Toamnă cu escu

2011-11-20T20:12:00.000+02:00

Cineva o fi vinovat şi pentru toamna asta. Dar, cine? Habar n-am, atâta timp cât singurele oglinzi în care ne mai privim, de o vreme, sunt vitrinele. Şi ne vedem doar poleiala hainelor. Zâmbetele – dacă există – se pierd undeva, în urmele de ploaie de pe sticla murdară. Iar sufletele trec pe lângă noi, mai departe. Tot desperecheate.

Îmbătrânim.

Am aşezat toamna aceasta între vârstele lui Marin Sorescu:

„Cercurile
La marginea pădurii
Aşteptând să intre în copaci”

şi bocetul lui Adrian Păunescu:

„Purtăm în palme propria ţărână

Şi ne mirăm că seamănă

cu noi.”

Chiar dacă zgribuliţi, îngerii mei zâmbesc din mesteacăn: e din nou dezlegare.

Flori

2011-04-15T22:34:00.001+03:00

Mai e atât de mult până la fructele dulci şi sâmburii amari.

E primăvară!

"Cu legănări abia simţite şi ritmice, încet-încet,
Pe pajiştea din faţa casei, caişii, zarzării şi prunii,
Înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii,
Stând gata parcă să înceapă un pas uşor de menuet.

Se cată ram cu ram, se-nchină, şi-n urmă iarăşi vin la loc,
Cochetării şi graţii albe, şi roze gesturi, dulci arome,
Împrăştie în aer danţul acesta ritmic de fantome,
Ce-aşteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.

Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Şi astfel umbrele căzute pe pajişte par mantii grele
Zvârlite de dănţuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.

Pe gura scorburilor vântul plecat a deşteptat un cânt,
Şi-nvoalte mâneci horbotate se-ntind uşoare să salute
Preludiul acestei stinse şi dulci orchestre nevăzute,
Şi-apoi cu reverenţe pomii s-au înclinat pân’ la pământ.

Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt şi-un arc sub fiecare ram
Bolteşte-albastre perspective, sub care alte cete ninse
Coboară pe pământ din ceruri, venind cu candele aprinse
Să facă şi mai albă noaptea acestui alb epitalam.

Aşa-s în clipa asta toate, dar mâine albii cavaleri,
Despodobiţi de-atâtea graţii, ce le-mprumută luciul lunii,
Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caişii, zarzării şi prunii,
Banalii pomi din faţa casei, ce-i ştiu de-atâtea primăveri."

(Balul pomilor de Dimitrie Anghel)

“Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…”

2011-01-13T20:18:00.000+02:00

Mă gândisem să mă opresc la câteva versuri care să ilustreze şi să completeze tristele cuvinte “eu şi-aşa nu mai pot fi fericit în lume”, cuvinte pe care Mihail Eminescu le aşeza într-o scrisoare din străinătate, în 1883.

Apoi, mi-am zis că e nedrept să-i asociez doar tristeţi şi neadaptări aceluia despre care, I.L.Caragiale a spus că era „vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Aşadar, puţin intrigată (dar, mai ales, măgulită!) de faptul că femeia a fost şi va fi mereu un mister, chiar şi pentru un geniu, am hotărât să zâmbesc puţin. Şi să aşez mai jos versurile despre care cred că sunt singurele care mă fac să zâmbesc oarecum îngăduitor când îl citesc pe Marele Eminescu:

“Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă,

Cu masca ei de ceară şi mintea ei deşartă,

Cu-nfricoşate patimi în minte de copilă,

Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,

A visurilor proprii eternă jucărie?

Un vis tu eşti în minte-i – şi astăzi te mângâie,

Iar mâne te ucide. Cu acelaşi râs pe buză

Ea azi ascultă şoapta de-amor să o auză,

Iar mâni cu mii propuneri te chinuie şi ştie

Că orice nerv în tine îl rumpe şi-l sfâşie.

Comediantă veche ca lumea – comedie

Ea joacă azi – juca-va de astăzi ani o mie,

Cu-aceeaşi mască mândră, netedă, mişcătoare –

Şi cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare.”

(Femeia?... Măr de ceartă – fragment)

fulgi din iernile lui Nini

2010-12-31T11:06:00.000+02:00

“Voi colinda cu inima mea

mergând prin zăpadă,

mâna mea în cinci colţuri ca o stea

începe cuvinte să vadă.

Braţul meu, o coadă de cometă;

umărul şi pieptul meu – cer.

Căldura lor secretă

luceşte albastru de ger.

Să fiţi liniştiţi, să aveţi parte de linişte albă

sub cetina verde împodobită.

Ochii mei, două vergele-ntr-o salbă,

împodobesc oră, clipită.

Ave vouă, bărbaţilor, femeilor,

inima mea vă salută,

ninge deasupre secundelor, orelor

cu zăpadă argintie şi mută.

Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea

bate la mesele voastre,

în noaptea aceasta e-o singură stea

şi o nenumărare de ceruri albastre.”

(Nichita Stănescu – Colindă de inimă)

“Eşti atât de frumoasă, iarnă!

Câmpul întins pe spate, lângă orizont,

şi copacii opriţi, din fuga crivăţului…

Îmi tremură nările

şi nicio mireasmă,

şi nicio boare,

doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,

al sorilor.

Ce limpezi sunt mâinile tale, iarnă!

Şi nu trece nimeni

doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru

şi gândul creşte-n cercuri

sonorizând copacii

câte doi,

câte patru.”

(Nichita Stănescu – Cântec de iarnă)

“Lumina mea îngroapă-te cu mine, la primăvară poate încolţim”

2010-11-05T20:26:00.004+02:00

("Nu-nţeleg de ce, parcă, îmi vine să plâng")

“Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte

Am fost la târg, dar nu l-am luat pe bani

Are păduri şi râuri şi o punte

În vârstă de un million de ani

Din marele bazar cu amănunte

Plătind cu viaţa tot ce scump era

Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte

Păcat că n-o să-ncapă-n lumea ta

Ţi l-am adus în braţe pân’ la poartă

E minunat şi piatra lui e grea

Comerţul ambulant cu munţi se poartă

Dar unde ai să-l pui, iubita mea

Ce munte colosal, un munte straniu

Cu porci mistreţi ce cântă-n coruri jir

Iar în adânc sunt straturi de uraniu

Şi-am dat pe el puţin, un chilipir

Şi m-am certat cu fel de fel de lume

Că toţi voiau să-l ia, să-l dea la nunţi

I-am înjurat de fapte şi de nume

Nu ştiu de ce toţi oamenii vor munţi

Iubita mea, găseşte marea vale

În care să-l aduc şi să-l răstorn

Şi-apoi la nunta regăsirii tale

Să cânt ca vânătorul lui din corn

Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte

Să faci cu el ce-oi ştii şi ce vei vrea

Eu mă retrag în peşteri muribunde

Căci am uitat să-ţi mai şoptesc ceva:

Am dat pe acest munte viaţa mea.”

Toate cuvintele sunt ale lui ADRIAN PĂUNESCU (1943 - 2010).

Eu nu am decât o lacrimă şi un gol imens. Cât un munte.

Îngerul despre îngeri. şi despre zboruri

2010-04-01T11:33:00.003+03:00

“Înger refuzat de păsări,
şi înscris cu-o pană-n cerc
să te şterg de pe nisipul
alizeelor, încerc.
Mai întâi steaua Canopus
cea mult-galbenă, o ling.
Ce sărată e, mi-e sete,
şi ce friguri tari mă ning.
Mai apoi îţi zgârii faţa,
curg din ea secunde verzi,
ce ierboasă mi-e privirea -
somnolent în ea te pierzi.

Înger refuzat de păsări
şi de zborurile lungi
îmi ajungi până la gură
până la sărut mi-ajungi.
Astfel stai înscris cu ţipăt
în conturul scos din minţi,
răspicat, al vieţii mele
care-nfige-n tine dinţi.”

(Nichita Stănescu – Înger refuzat de păsări)

“Mai întâi îţi strângi umerii,
mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.
Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor.
Şi acesta e zborul.

Îţi strângi umerii
cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
Îţi închizi ochii
cum închid norii câmpia.
Te-nalţi pe vârful picioarelor
cum se înalţă piramida pe nisip.
Refuzi auzul
auzul unui singur secol,
şi-apoi îţi spui în sinea ta:
acum voi zbura
de la naştere spre moarte.
După aceea zici:
Zbor.
Şi acesta e timpul.
Îţi strângi râurile
cum strângi umerii
te înalţi pe behăitul caprelor.
Zici: Nevermore.
Şi apoi:
fâlf
dai din aripilie altcuiva;
şi apoi
eşti el,
iar el
este pururi altcineva.”

(Nichita Stănescu – Lecţia de zbor)

seara argintie în oraşul de sare. curând

2010-03-12T21:10:00.002+02:00

aşadar de-a viul între real şi oniric, în miezul cuvintelor

în lumea lui Teodor Dună:

“într-o altă seară, curând argintie, am putea ajunge.

casa există. trebuie doar să ne lăsăm

duşi de vântul de miazănoapte.

la poartă ne va aştepta un cor de copii.

cineva le-a şters

ochii cu mâna. cântă frumos.

şi-n seara curând argintie vom intra

în casa de pe deal,

tu vei alerga prin camere,

vei ridica obloanele, vei

vedea

munţii acoperiţi cu zăpadă, nu vei şchiopăta,

vei râde,

îmi vei spune aici nu e noapte niciodată.

doar linişte peste tot.

casa va avea neapărat o livadă cu mesteceni.

vom sta aproape îmbrăţişaţi, aproape întorşi cu spatele.

va fi o casă numai şi numai a noastră.

vom creşte şi un câine. ne va păzi şi va fi negru.

în acele seri, curând argintii, vom fi doar noi,

liniştea şi casa de pe deal – doar noi,

aproape îmbrăţişaţi, aproape întorşi cu spatele.”

(Teodor Dună – seara curând argintie)

“toate casele vor fi albe.

par că au stat sute de ani sub apele cele mai limpezi

şi adânci.

sunt nişte case de sare.

nu locuieşte nimeni acolo.

oraşul e făcut din linişte şi mulţi mesteceni.

are străzile foarte uşoare.

casa noastră e la fel de albă, la marginea

oraşului de sare.

e casa de pe deal, cu obloane, cu o grădină de mesteceni.

are camere mari şi calde.

uneori, câţiva cai albaştri pasc

din iarba de lângă iaz.

vânturile de aici ridică străzile oraşului de sare

şi ele plutesc ca nişte eşarfe. îmi spui

că noaptea oraşul doarme legănându-se.

trece şi un râu pe aici. nu are de ce să-ţi fie teamă.

nu e deloc un râu negru.

uneori se ridică în aer, intră pe fereastra unei case,

se roteşte de câteva ori, ajunge

în grădina noastră, rămâne puţin în iazul

dintre trandafirii sălbatici şi apoi se pierde spre văi.

dimineaţa tu speli mestecenii cu apă de ploaie.

apoi îi trezeşti şi le torni apă cu miere la rădăcini.

ridici obloanele, te aşezi lângă mine, rămânem îmbrăţişaţi,

la marginea oraşului de sare, în casa de pe deal,

mereu îmbrăţişaţi.”

(Teodor Dună – oraşul de sare)

din nou despre aripi, zboruri, îngeri

2010-03-03T14:22:00.003+02:00

Eu cred că îngerul rilkean umple spaţii cum face, de altfel, orice alt înger. Doar că la Rainer Maria Rilke îngerii sunt, parcă, personalizaţi. Sunt îngerii lui. Şi nu e nimic de mirare ca un poet să fie proprietar de îngeri. Spaţiile umplute sunt, aşadar, cele din preajma sa, spaţii în care plutesc propriile nelinişti, temeri, rătăciri. Uneori se joacă împreună, schimbându-şi rolurile şi învăţând zboruri. Alteori îngerii îşi deschid aripile şi se îndepărtează de poet, zburând către vremea începuturilor. Poetul ne spune câte ceva despre îngerii din preajma sa. Restul e imaginaţia noastră:

“Mult îngerul meu l-am ţinut cu sila,
şi-n braţele mele sărăcise tare,
el se făcu mic, iar eu m-am făcut mare,
şi deodată eu am fost mila
şi el doar o rugă tremurătoare.

Atunci cerurile lui înapoi i le-am dat,
el îmi lăsă ce-i preajma, din preajmă dispărând,
el învăţă plutirea, eu viaţa-am învăţat,
şi ne recunoscurăm din nou, încet şi blând.”
(Rainer Maria Rilke – Mult îngerul meu)

*

“Ei au toţi guri obosite
şi suflete senine fără margine.
Şi un dor ca un păcat
le trece uneori prin vis.

Aproape că se aseamănă toţi între ei;
în grădinile lui Dumnezeu tac,
ca multe, multe intervale
în puterea şi melodia Lui.

Numai când îşi întind aripile
sunt deşteptătorii unui vânt:
ca şi cum Dumnezeu ar umbla cu cuprinzătoarele
sale mâini de sculptor prin paginile
întunecatei cărţi a începutului.”
(Rainer Maria Rilke – Îngerii)

Magda Isanos – despre îngeri, poeţi şi flori

2010-02-12T09:27:00.002+02:00

Poate că îngerii au fost inventaţi de oameni din plictiseală mai întâi, iar mai apoi pentru a-i folosi în metaforele şi nedumeririle lor, aşa cum spunea ea. Şi poate aripile lor sunt cu adevărat „garanţia unei dispariţii rapide”.
Despre poeţi gândea în termeni îngăduitori: „oamenii aceştia şi-au făcut un ideal din a nu pricepe nimic”. Ei scriu, în timp ce „cârduri de îngeri” li se plimbă pe sub ferestre.
Ea însăşi înger şi poet, Magda Isanos şi-a folosit aripile şi a dispărut. Dar nu înainte de a scrie despre florile care îi împânzeau anotimpurile:

„Ardeau ca nişte facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
obrazul roşu dintre spini.

I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi braţele de floare
învăpăiată şi plăpândă.

Şi m-am întors într-un târziu,
departe cîmpul rămânea
atât de singur şi pustiu
în urma mea.

Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toţi macii mei s-au scuturat
ca nişte lacrimi pe parchet.”
(Magda Isanos – „Macii”)

„Ce iertător şi bun ţi-e gândul, în preajma florilor plăpânde!”

2010-02-01T10:03:00.002+02:00

Veselia dimineţii şi nostalgiile orelor din asfinţit; florile în culori sclipitoare şi întunericul ce-şi lăţeşte trupul peste ele; bucuria „în preajma vieţii care râde” şi plânsul ascuns „sub ochi de dunga viorie”; îngeri adormiţi sub umbrar ori hârjonindu-se printre ierburi. E spaţiul grădinii lui Dimitrie Anghel, un spaţiu care uneşte când se întind mâini ori care separă când ele se retrag. Un loc de care mi-am amintit în aceste zile în care (nu-i aşa?) miroase a lumină.

Prin urmare, am „intrat” în grădină. Dar mi-am ridicat privirea către cer:

Curcubeul

de Dimitrie Anghel

„Ce schimbătoare e la munte
Lumina, cât ai scăpăra,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pân’ la a ta.

Şi-un gând, un gând nebun îmi vine!
– Aşa-s poeţii uneori –
Să mă avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.

Cu fruntea de lumini brăzdată

Să urc tăriile cereşti
Şi, când nici nu te-aştepţi, deodată
Să-ţi bat cu degetu-n fereşti...

Dar când să urc, frumoasa punte
S-a dărâmat, – ş-acuma norii
Au tras perdeaua către munte:
Nebuni sunt, Doamne, visătorii!”

Text şi comentariu

2010-01-09T11:55:00.001+02:00

„că poate să apară şi iată-l întâmplarea

voinţa mea tot una aşa precum am spus

copilăria dulce ca mierea şi ca floarea

şi timpul abstracţiune de nevăzut de sus

sărutul o verigă prin care-l leg de mine

şi aripi tot mai grele! ah! maculat omăt

eu singur scutur crinul de iz şi de stamine

o bulă de lumină se-ntoarce îndărăt

Vedeţi cum autorul (sau poate un copist)

n-a pus nici punct nici virguli în textua-ăsta trist.”

(Ştefan Augustin Doinaş)

colindul meu

2009-12-25T10:44:00.007+02:00

(începutul)
Să m-aşez cu faţa către cer
fulgii să mă ningă peste gene
să-mi îngheţe, lângă ochi, de ger
câte-o lacrimă, din vreme-n vreme.

Să-l aştept, din nou, pe Moş Crăciun
şi de-i tata, eu să nu-mi dau seama
să mă-nec în lacrimi când îi spun
poezii. Şi mult să râdă mama.
(continuarea)

Serghei Esenin

2009-12-11T10:51:00.004+02:00

pentru că mijeşte iarna, ba chiar au căzut primii fulgi.

pentru că timpul nu mai are răbdare şi se grăbeşte, se grăbeşte, se grăbeşte.

pentru că îmi pare că am obosit şi mă opresc tot mai des pentru a privi în urmă. de data aceasta am avantajul perspectivei, asemeni pictorului care se dă câţiva paşi înapoi să-şi privească desenul. şi capul neapărat puţin înclinat: un fel de mirare… un fel de reverenţă…

pentru că în curând vine Moşu’ iar eu am o grămadă de visuri care îşi aşteaptă, cuminţi, rândul la împlinire.

pentru toate acestea şi pentru multe altele aşez aici fragmente din câteva poeme ale lui Serghei, în traducerea lui George Lesnea:

După toţi cei care i-am lăsat departe,
După câmpul neted poleit cu-argint,
Ca o porumbiţă singură, deoparte,
Inima tânjeşte, nu mai pot s-o mint.

Ciugulind subţire, prinde amintirea,
Cea dintâi zăpadă, paşii noi din ea.
Săniile bălţii au oprit plutirea
Cârdului de raţe ce călătorea.

Din mălinul tânăr, lunecând sub geamuri,
Umbra îşi întinde braţele ei moi.
Aburind amurgul poposit pe ramuri,
Îşi fumează pipa apa din zăvoi.

Pace vouă şesuri, crânguri despuiate,
Tămâiaţi cu miere fruntea mea un pic!
Eu primesc cu zâmbet ale voastre toate,
Dar din toate, vouă, nu vă cer nimic.

Ceaţă, vânt, zăpadă şi tăcere,
Raza lunii fâlfâie tăcut.
Inima c-o molcumă durere
Îşi aduce-aminte de trecut.

Iarăşi sunt în locurile mele,
M-au uitat? Sau minte mă mai ţin?
Stau mâhnit, ca un gonit de rele,
Reîntors la vechiul lui cămin.

Cuşma mi-o frământ fără cuvinte,
Sufletul prin gânduri mi-l deşir,
De bunicii mei mi-aduc aminte
Şi de-nzăpezitul cimitir.

Toţi vom fi acolo... poţi să sameni
Viaţa ta cu râs sau cu tumult...
Pentru asta trag aşa spre oameni
Şi-i iubesc pe toţi atât de mult.

Sufletul mi-i totuşi plin de rost,
Gerul şi zapada-mi saltă ţelul,
Fiindcă peste toate câte-au fost,
Râde pân' la lacrimi clopoţelul.

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

2009-11-27T20:22:00.002+02:00

de Radu Gyr

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Annabel Lee

2009-11-14T20:04:00.003+02:00

Am citit „Misterul lui Marie Roget” – schiţe, nuvele, povestiri – de Edgar Allan Poe mai demult dar nu am apucat să scriu pe blogul meu de carte despre această lectură.

Poate o voi face, cândva. Voi vorbi atunci despre scarabeul de aur, despre pisica neagră ori despre inima povestitoare.

Acum mă voi limita să aşez aici poemul pe care mulţi îl consideră a fi „cel mai frumos poem de dragoste”. Personal, când e vorba de superlative, nu-mi place să (ab)uzez. Chiar dacă autorul este unul extrem de valoros, un „reper” în cultura mondială. Aşa cum este E. A. Poe.

Dar, iată poemul:

„De mulţi şi mulţi ani trecuţi în stihii

Lângă mare, într-un regat

Trăia o copilă ce poate-o veţi şti,

Cu numele Annabel Lee;

Ce n-avea în gând decât a-i fi dat

s-o iubesc, să mă poată iubi.

Eram un copil, copilă şi ea

Lângă mare, înt-un regat;

Dar iubirea mai mult ca iubirea era

Pentru mine şi Annabel Lee –

Chiar serafii din ceruri în zbor aripat

Ne-ar fi putut pizmui.

Şi poate de-aceea în vremi de-altădat’

Lângă mare, într-un regat

Din nouri, un vânt s-a pornit, îngheţând

Pe frumoasa mea Annabel Lee;

Şi rudele-i nobile s-au arătat

Să mi-o ia, să o ducă de-aci,

s-o închidă-n sepulcrul cel întunecat

lângă mare, într-un regat.

Îngerii n-au fost ferice nicicând

Ca noi, pizmuindu-ne vii –

Da! Şi de-aceea (cum toţi par a şti

Lângă mare, într-un regat)

Cvântul din noaptea cu nouri porni

Îngheţând, ucigându-mi pe Annabel Lee.

Dar iubirea mai mult ca iubire era

Pentru noi, mai mult cât ar şti

Alţii mai vârstnici şi mai învăţaţi –

Şi nici îngerii-n ceruri de sus aripaţi

Şi nici demonii jos sub a mării stihii

Sufletul nu-mi vor desprinde vreodat’

De-al frumoasei Annabel Lee.

Fiindcă luna nu pasă fără-n vise să-mi ţeasă

Pe frumoasa mea Annabel Lee,

Şi nici stele se-aprind fără ochii sclipind

Ai frumoasei Annabel Lee.

Astfel, oricât de lungă noaptea stau lângă

Draga mea – draga mea – viaţa-mi, mireasă,

În sepulcrul de lângă al mărilor grind,

În mormântul la marea vuind.”

Opera somnia

2009-10-31T20:04:00.003+02:00

Mie îmi pare că Şerban Foarţă se joacă.
Se foloseşte de cuvinte aşa cum se folosesc copiii de cuburi pentru a construi castele. Le aşază unele peste altele, unele lângă altele, unele în spatele sau în faţa alora. Apoi se îndepărtează o clipă, îşi priveşte lucrarea, mulţumit. Zâmbeşte ghiduş: ei, ia să vedem cine va înţelege, cine se va face că înţelege, cine...
Oricum, nu pare a-i păsa prea mult de cei ce privesc de pe margine. Mai ales de cei care nu înţeleg. Şi experimentează mai departe:
„Un peşte negru-l înnegri
pe unul alb, – şi unul gri
veni pe lume din această
cromatică idilă castă;
iar din cei galbeni şi albaştri
ieşiră zeci de peşti galbaştri.

Estimp, un peştişor maro
trecu pe lângă unul roşu,
cu solzi ca asul de caro,
dând viaţă unuia maroşu,
care,-n răspăr cu unul roz,
ivi un alevin maroz.

De ce, din soiul alb şi galben
ne iese tot un peşte gALBen?
Şi pentru ce, din alb şi-albastru
ne-alegem cu doar peşte-ALBastru?
– Poate ne spune un matroz,
sau un galbastru,
un maroz...”
(„Acuarelă sau acuariu”)

Ca un magician uneşte cuvintele, apoi le dezleagă dându-le noi înţelesuri. Tautofonii? Holograme! Iată una:
„În ce rumori, printre flaminge,
pe apă, soarele naval!
Pe apă, soarele-n aval;
în cer, umori; printre flaminge,

acelaşi freamăt, însă, – rut
pe faţa apelor (ard, oare?);
pe faţa apelor, ardoare.
Acelaşi freamăt, în sărut!”

Sau două din cele „Şapte variaţiuni pe-o temă flu”:
I)
”Ori poate stai să-ţi vină-n palmă
de tot niznai şi superflu
în seara cu atât mai calmă
de sus: un fluture
un flu
cu arabescuri şi cu franjuri
(cum mărcile pe margini au)
să-ţi ningă faţa cu oranjuri
ori cu nestinse varuri
sau
să-ţi pună pleoapă peste pleoapă
un lunambul un cap-de-mort
să bea din lacrima ta apă
o dată
şi să cadă mort.”

II)
”E prea destul să aibi în palmă
atât: un fluture
un fulg
spre-a se porni o mult prea calmă
ninsoare caldă peste vulg
într-un foburg ivit din somnul
vr’unui fidel vr’unui adept
uimindu-se (şi ei) că Domnu-i
un domn pe-a cărui dreaptă
drept
a stat şi neted (ca un timbru
poştal) un fluture
un flu
(o coliţă un cap-de-zimbru)
de tot niznai şi superflu.”

Talent, virtuozitate, nonconformism, fantezie, ludic, formă, conţinut, joc, filozofie.
Şerban Foarţă.
Mie îmi place.

Insula de fier vechi

2009-10-17T19:38:00.002+03:00

de Viorel Suciu

O carte frumoasă, elegantă. Foi cerate. Printre versuri, ici şi colo, fotografii realizate de autor. În general, peisaje.

Aşadar, desfătare printre cuvinte şi imagini.

Viorel Suciu ne primeşte pe insula sa, în care nu ar fi vorba de „fier vechi”, aşa cum afirmă autorul, ci de „aurifier” după cum se exprimă Şerban Foarţă.

Dacă ne hotărâm să rămânem aici o vreme, putem visa împreună cu poetul cum că „am pus la păstrare crucea de la răscruce”. În plus, simţim „vraja cum te cuprinde/ ca atunci când intri cu faţa/ într-o pânză de păianjen./ E o chestiune de timp să fii încercuit,/ apoi asediat şi, în final, învins/ chiar şi cu un zâmbet.”

Putem însoţi poetul în zborul deasupra Chinei până când soarele rămâne în urmă „iar noaptea ce se lasă/ îmi aminteşte/ că zburăm pe deasupra/ a milioane/ de vise.”

Apoi îl privim cum scrie „cu mâna întinsă/ să-mi pară că vin de departe” şi cum „într-un turn babel învăluit în fum/ potrivesc trepte/ spre zâmbetul tău.”

Dar, pentru că e toamnă şi îmi pare că îngerii s-au ascuns, zgribuliţi, într-un colţ de cer, m-am oprit la următorul poem:

„Pe ploaie cu fulgere

meşterul tencuia sub arcade;

ploua torenţial

şi îi fâlfâiau pantalonii în bătaia vântului

ca două drapele –

puteam să jur că toată scena

am mai văzut-o o dată.

Ploua cu flăcări de sudură,

iar apa curgea de pe acoperiş

în fire continue şi dese

ca mărgelele din uşa unui bar mexican.

Stropii de ploaie au umplut curtea cu stalagmite,

iar apa curgea la vale asemeni sticlei topite

în torente pe care parcă le-aş fi fotografiat.

Norii se frecau de coşurile casei,

luau jos tencuiala, varul.

Lemnarii se uitau la mine cum scriu,

de parcă poemul meu ar fi fost o sentinţă.

Un tunet stins dar prelung,

ca zgomotul a două fiare imense,

ce se freacă unul de altul,

ne vestea că stihia va trece.

În curând o să ne adunăm sculele uitate

de prin băltoace în care deja

se zbat peşti

sub un cer liber.

Împrejurul meu,

lucrurile parţial uscate

vor căpăta forme

de cruci.

Mă voi târî cu încălţări grele de noroi

prin cimitirul în care

nu vine

niciodată

toamna.”

(Potop la Babel)

Şi poemul care mi-a plăcut cel mai mult:

„Ca o rază de soare calc norii încet.

Voi relua lucruri rămase neterminate,

mânat de încurajarea unui zâmbet luminos.

Rotiţele ceasului mai în voie se mişcă,

mă dezmiardă cristalele de gheaţă din fereastră

şi zâmbesc fără intenţie la gândul că aripile mele

vor fi trepte pentru zbor de păsări.

Aerul s-a umplut cu puf de păpădie,

muzica va suna iar, piciorul va bate ritmul,

şi, învăluit în parfumul unui car cu pepeni galbeni,

mă bucur de parcă aş pluti în jurul unui secret.

Dacă mă distrează urmele pisicii de pe lucruri,

degetele îmi vor vibra ca la atingerea unei imense cochilii:

atunci, visele din tinereţe îmi vor face cu ochiul.

Se trage macazul, mă îndrept spre o lume de basm

şi nu voi mai înţelege dacă e o vioară în aer, o pasăre

sau un râs de copil dezmierdat.

Îmi vine să râd şi îmi este bine

de parcă cineva îmi pregăteşte daruri;

cum să nu găsesc o alee luminată

când stelele ziua clipesc împrăştiate pe pământ,

iar cadranul ceasului tău

îndreaptă soarele spre mine?”

(Inflexiune)

Cesare Pavese

2009-09-23T21:34:00.003+03:00

(pentru că o altă toamnă se aşază în raft, peste atâtea alte anotimpuri)

Şi, poate, pentru că – adult fiind – Cesare Pavese a ştiut cum să-şi ia de mână copilul din el şi să îi arate lumea. Şi i-a îngăduit să vorbească ori de câte ori acesta avea ceva de spus.

Cesare Pavese foloseşte cuvintele pentru a crea imagini aşa cum pictorul îşi foloseşte culorile. Iar “tablourile” sale sunt atât de veridice încât, citindu-l, wu-tao-tse nu-ţi mai pare un mit: ştii precis că poţi intra în peisaj, că locul tău e acolo.

În plus, Pavese e atât de legat de copilărie încât firea mea melancolică găseşte în aceste imagini spaţiul de care are nevoie pentru a da frâu liber iubirii. Citind poemele ori povestirile-poeme ale lui Cesare Pavese, mă întorc în miticul de ieri. Şi atunci sufletul simte căldura pietrei dincolo de răceala ei de suprafaţă ca şi liniştea unei curgeri de apă dincolo de zbaterile undelor sale. Sau pot fi eu şi piatră şi râu, deopotrivă.

Pentru că eu mă număr printre cei care “seamănă lanul de grâu” în faţa casei de la oraş, legând astfel adultul din prezentul citadin de copilul dintr-un timp trecut dar nu şi anulat.

Să fii singur cu marea, cu un lan de porumb ori de grâu; ori singur cu o stâncă, un pom ori un ţărm de lume. Să pătrunzi în natură astfel încât să laşi natura să te pătrundă, ca într-o îmbrăţişare. Şi fără să-ţi datoreze nimic, să-ţi ofere totul. Şi tu să te contopeşti cu ea, ca într-o revărsare de preaplinuri în care legile se confundă şi timpul se şterge:

“Nu-mi datorează nimic lanul acesta, pentru ca eu să pot face altceva decât să tac şi să-l las să pătrundă în mine. Şi lanul, şi tulpinile uscate îmi foşnesc încetul cu încetul, şi mi se opresc în inimă. Între noi nu e nevoie de cuvinte. Cuvintele le-am spus cu mulţi ani în urmă.

Când, oare, nu ştiu. Şi nu ştiu nici ce a putut să-şi spună un lan de porumb şi un copil. Dar într-o zi mă oprisem, de bună seamă, – ca şi cum cu mine s-ar fi oprit timpul – şi apoi a doua zi, şi într-o altă zi, un întreg anotimp şi o întreagă viaţă, m-am oprit în faţa unui asemenea lan. (…) Că timpul s-a oprit atunci, o ştiu, pentru că şi azi, în faţa lanului, îl regăsesc neatins.

(…) Acum, după o vreme, focurile de noapte pe dealuri şi înserarea printre tulpinile graţioase ale lanului sunt un singur lucru. Te încurajează doar gândul că cel care s-a aruncat la pământ, ascunzându-se, e copilul, şi că pe tulpini atârnă ştiuleţi mari pe care ţăranii o să vină să-i culeagă mâine. Şi mâine copilul n-o să mai fie.

Lucrurile astea mi se întâmplă ori de câte ori mă opresc în faţa lanului care mă aşteaptă. E ca şi cum aş sta de vorbă cu el, deşi discuţia am avut-o cu mulţi ani în urmă şi i s-au pierdut până şi cuvintele. Mie mi-e de ajuns privirea aceea liniştită, despre care am vorbit, şi cerul gol se umple de coline şi de năluciri.” (“Lanul de porumb”)

Şi poţi vorbi cu stâncile, cu marea ori cu ţărâna:

“Ţărână roşie, ţărână neagră,

tu dinspre mare vii,

vii dinspre verdele uscat,

unde sunt cuvinte

străvechi şi trudă sângerie

şi, printer stânci, muşcate –

tu nu ştii câtă mare porţi

cu tine, câte vorbe, câtă trudă,

bogată eşti precum o amintire,

cum e câmpia cea mai arsă,

cumplită şi nespus de dulce

vorbă, străveche printr-atâta sânge

cuprins în ochi;

şi tânără precum e roada

ce-i amintire, dar şi anotimp –

suflarea ta se odihneşte

sub cerul de august,

măslinele privirii tale

îndulcesc marea;

trăieşti, renaşti trăind

fără uimire, neşovăielnică

cum e pământul, întunecată

cum e pământul, teasc

de anotimpuri şi vise

care sub raza lunii se dezvăluie

străvechi, precum erau

mâinile mamei tale,

precum oala plină de jăratec.”

(“Ţărâna şi moartea”)

Cesare Pavese ne învaţă că putem trăi în afara timpului. Că nopţile au culori pe care zorile ni le dezvăluie iar colinele ne spun poveşti care ne purifică sufletul.

“- Nu ştiaţi asta?

- Abia acum îmi amintesc că ştiam asta de când eram copil.” (“Noapte de sărbătoare”)

Trebuie doar să lăsăm copilul din noi să vorbească ori de câte ori are ceva de spus. Şi să-l credem.

primăvara din suflet

2009-09-11T20:36:00.004+03:00

Nu trebuie să crezi prea mult în visuri. Ajunge să fii (măcar puţin!) cu capul în nori, la propriu. Şi poţi vedea, pe crengi, semnele a două anotimpuri care – în calendar cel puţin – nu se iau niciodată de mână: deşi toamnă, în oraşul meu au înflorit castanii!

Poate în sufletele lor e primăvară...

„Bunica stă la fereastră şi face cu mâna, i-a gătit lui Dumnezeu mămăligă.”

2009-09-07T14:32:00.002+03:00

Iar îngerii au întotdeauna obraji roşii pentru că stau mult la aer curat. O lume cu părinţi, mătuşi, îngeri şi Dumnezeu. E lumea ce ni se prezintă în „De ce fierbe copilul în mămăligă”, roman–poem al Aglajei Veteranyi. O carte în care e vorba despre frică. O frică ce macină copilul care, de jos, îşi priveşte mama atârnată de păr în timpul acrobaţiilor. Pentru a uita această frică, fetiţa inventează alte poveşti, care să-i producă o frică mai mare. Cum ar fi povestea copilului care fierbe în mămăligă.
Frica este un animal ce ne ronţăie în burtă.
„Îmi imaginez cerul.
E atât de mare, încât adorm imediatca să mă liniştesc.
Când mă trezesc, ştiu că Dumnezeu e un pic mai mic decât cerul. Altfel ar trebui, când ne rugăm, să adormim întruna de frică.
Oare Dumnezeu vorbeşte limbi străine?
Poate să se înţelegă cu străinii?
Sau îngerii stau în cabine mici de sticlă şi fac traduceri?”
Despre mamă:
„Mama e femeia cu păr de oţel.
Atârnă de păr de cupola circului şi jonglează cu mingi, inele şi făclii aprinse.
Când am să mă fac mai mare şi suplă trebuie şi eu să atârn de păr.
(...)
Nu am să atârn niciodată de păr, nu vreau. Îmi smulg smocuri întregi de păr de pe cap cum se smulg penele găinilor de supă.
(...)
Am fost cineva doar înainte de a mă naşte.
Înainte de a mă naşte am fost vreme de opt luni acrobată pe sârmă – stăteam în cap. Eram în burta mamei ea făcea spagat pe sârma înaltă şi eu mă uitam în jos sau mă opinteam în firul acela.
Odată însă nu a mai putut să se ridice din spagat şi eram gata-gata să cad afară.
La scurt timp după aceea am venit pe lume.”
Despre tată:
„Tata râde, el are experienţe proaste cu Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu ar fi Dumnezeu, ar trebui să coboare de acolo şi să ne ajute, spune el.
Dar de ce să coboare, dacă tot o să ne ducem noi la el mai târziu?
Oricum, bărbaţii cred mai puţin în Dumnezeu decât femeile şi copiii, din cauza concurenţei.
Tata nu vrea ca şi Dumnezeu să fie tatăl meu.”
Sora mai mare îi spune poveşti. În special povestea copilului care fierbe în mămăligă. Dar sora e, deseori, ocupată. Aşa că:
„Eu ştiu şi singură de ce copilul fierbe în mămăligă, chiar dacă sora mea nu vrea să-mi spună.
Copilul se ascunde în sacul cu mălai pentru că îi e frică. Şi pe urmă adoarme. Vine bunica şi răstoarnă mălaiul în apa clocotită, ca să facă o mămăligă pentru copil. Şi când copilul se trezeşte, e gata fiert.
Sau
Bunica găteşte şi-i spune copilului: Ia seama la mămăligă şi amestecă şi amestecă în ea cu lingura asta, eu mă duc să aduc lemne.
Cât lipseşte bunica, mămăliga îi spune copilului: sânt atât de singură, nu vrei să te joci cu mine?
Şi copilul se urcă în oală.
Sau
Când a murit copilul, Dumnezeu l-a fiert în mămăligă.
Dumnezeu e un bucătar, locuieşte în pământ şi mănâncă morţi. Cu dinţii lui mari poate să roadă toate sicriele.
(...)
Oamenii se tem de Dumnezeu, de aceea merg în cer. Acolo există o secţie specială pentru artiştii care ştiu să zboare.
Şi Iisus Hristos e un artist.”
La şcoală:
„Când cânt, îmi dau mereu lacrimile.
Nu suport veselia.”
La masă:
„Când unuia nu-i place ceva, Frau Hitz vorbeşte mereu de copiii sărmani din Africa care mor de foame. După asta îmi dau seama că nu a fost niciodată în România, altfel nu ne-ar da mereu acelaşi exemplu. Dar nu cred nici că ar fi fost în Africa.”
*
Aglaja Veteranyi s-a născut la Bucureşti, în 1962 într-o familie de artişti de circ. După ce colindă lumea cu trupa de circ de care îşi doreşte să se desprindă, dorindu-şi o existenţă diferită de cea pe care circul i-o poate oferi, se stabileşte cu mama sa în Elveţia. Scrierile sale (îmi doresc foarte mult să citesc şi „Raftul cu ultimele suflări” pe care n-am găsit-o, încă) sunt în bună parte autobiografice: „şi fantezia unei persoane este autobiografică. Pot să văd lucrurile cu inima, cu ochii... şi de aceea cred că ceea ce scriu este autobiografie...”
„Să fii mort e ca şi cum ai dormi.
Dar nu-ţi aşezi corpul în pat ci în pământ.
Apoi trebuie să-i explici lui Dumnezeu de ce vrei mai bine să fii mort decât viu.”
În februarie 2002, Aglaja Veteranyi l-a convins pe Dumnezeu...

2009-08-07T21:09:00.004+03:00

Buna mea prietenă din vremea copilăriei,

atâta doar că acum le cânţi îngerilor...
În rest, nu s-a schimbat nimic. Timpul se rostogoleşte ca roata aceea din Parcul Copiilor. Ţi-o aminteşti? Ameţeam ajungând mereu în acelaşi loc şi nu puteam scăpa din ea cât era în mişcare.
Iar Timpul se mişcă...
Doar dacă cineva din afară te ajută s-o opreşti, cumva... să-L opreşti...
Aşa că, hai să ne mai naştem o dată! În acelaşi Lupeni negru pe care să-l colorăm cu şotroane pe asfalt şi cu zâmbete curate de la începuturi de lume.
Să urcăm din nou pe cărările munţilor, să punem apă în berea lui Dorodici şi să sperăm că nu se va răzbuna la teza de la geografie. Iar la auzul vocii tale, brazii de pe Straja să se plece...
Să ne ascundem de domnul Ungur şi să mâncăm îngheţată chiar dacă formaţia noastră corală mai are doar câteva minute şi intră pe scena concursului între şcoli. Apoi să urcăm la Cin’Sud şi să privim orăşelul întins la picioarele noastre. Să ne aşezăm pe pietrele de la Jiu şi să vorbim despre viaţă.
Despre viaţă, Tatiana!
Şi, mai ales, să fiu lângă tine şi să te ajut, cumva, cu roata aceea...

Mai are ţara aceasta nevoie de noi? Dar noi de ea?

2009-06-12T21:07:00.005+03:00

Aceste rânduri sunt rezultatul revoltei care m-a cuprins când, deschizând un ziar, am văzut o fetiţă de câţiva anişori care ne anunţă că, dacă viaţa noastră se numără în ani, a ei se numără în jumătăţi de oră. Şi zâmbeşte frumos dintr-o fotografie (aşa cum doar copiii ştiu s-o facă) mulţumindu-ne anticipat pentru bănuţul pe care se presupune că-l vom oferi spre a-i mai îngădui o jumătate de oră de viaţă! Pentru că în războiul cu nemiloasa şi ciudata sa boală, Maria are nevoie de 3.000 de euro pe lună iar medicamentele-arme care o pot ajuta nu sunt trecute pe lista gratuităţilor. Aşa prevede legea. Şi, cum unde-i lege nu-i tocmeală, nu putem decât să ne supunem. Şi să sperăm într-o minune.

Aşa că, îi prelungim (sau nu, după suflet şi posibilităţi) cu câteva minute viaţa micului înger nefericit, trecem peste strângerea de inimă ce o avem (fie în urma neparticipării la viaţa micuţei, fie în urma sfâşietorului mesaj de mulţumire primit ca urmare a donaţiei) şi ne vedem mai departe de ziar.

Articole la discreţie pentru că, trebuie să recunoaştem, realul e atât de palpitant! Mană cerească pentru cei ce se hrănesc din prezentarea lui (sub diverse forme).

Şi citim cu stupoare că instituţiile statului îşi aplică aprigi pumni sub centură, subminându-se reciproc.

Guvernul trage scaunul de sub şezutul parlamentarilor încălcând elementare principii ale statului de drept şi îşi arogă dreptul de veto absolut cu privire la legile votate de legislativ.

Parlamentarii îşi votează schimbarea parcului auto trecând de la „Mercedes”-uri la „BMW”-uri (sau invers?!), îşi măresc diurnele, indemnizaţiile, îşi înmulţesc deplasările peste hotare... Se dau legi în considerarea unei persoane pentru a facilita activităţi profitabile de import/export fără taxe, încasări/restituiri fabuloase de T.V.A.

Pe banii noştri se pun borduri pe străzi încă neasfaltate iar autostrăzile plătite din buzunarul contribuabilului arată sublim, însă doar pe hârtie.

Personaje ciudate îşi arogă drepturi de zei asupra unui popor debusolat.

La urma urmei, e democraţie. Cei care ne conduc sunt aleşii noştri. Iar faptul că refuzăm să ne exercităm dreptul la vot motivându-ne pasivitatea cu o lehamite faţă de cei ce ne conduc nu face decât să adâncească acest cerc vicios. Mă gândesc cu groază că, în condiţiile unui astfel de absenteism, vom putea ajunge să fim conduşi de persoane alese de o mână de oameni. De regulă, de cei interesaţi. E asta o rezolvare?

Să încerci să transformi dreptul la vot într-o obligaţie îmi pare atât de aberant încât acest aspect nu merită niciun fel de atenţie. Cum ar fi ca toţi cei astfel obligaţi, să-şi anuleze singuri votul prin aplicări „eronate” de ştampilă?

Dar putem vorbi de simţ civic şi de responsabilitate. Nu sunt de acord cu „sancţionarea clasei politice prin absenteism”. E, mai degrabă, o autosancţiune pe care ne-o aplicăm. De ce facem asta, atunci? Din comoditate? Din neştiinţă? Un calcul matematic simplu arată că cei care se lamentează pe diverse căi cu privire la rezultatul dezastruos al alegerilor ar fi putut „răsturna” acest rezultat prin prezenţa la vot.

Ce spirit de autodistrugere ne ghidează? Ce urmărim noi, ca popor? Spre ce ne îndreptăm atenţia? Şi, mai ales, când am încetat să privim în jur la cei care au nevoie de noi? Când am încetat să mai facem acel gest care ne-ar putea justifica grandiosul apelativ de „OM”? Gestul pentru ajutorarea aproapelui nostru. Cum ar fi, de exemplu, să amendăm o lege strâmbă spre a reda viaţa unui copil nevinovat care nu înţelege nimic din jocul celor mari.

Până atunci, Maria ne mulţumeşte, zâmbind, pentru fiecare jumătate de oră pe care i-o dăruim.

Un text (aproape) politic

2009-06-06T13:40:00.002+03:00

„Avoir une opinion c’est preferer de se tromper dans un certain sens.” – Jean Rostand

Despre educatoarea mea din perioada preşcolară îmi amintesc că îi plăceau trandafirii care colorau curtea grădiniţei, că se juca mereu cu noi ca un copil mare, că îi aducea sandwich-uri unei colege a cărei mamă pierise în mină şi că avea mai mereu ochii umezi şi zâmbetele triste. Şi că o iubeam aşa cum era, fără să punem întrebări. O iubeam pur şi simplu.

Mai ştiu că la serbările de atunci noi eram flori, ciupercuţe, primăveri, fluturi, îngeri... Niciodată „bravi urmaşi” ai „bravilor părinţi”. Şi nu cântam niciodată ode.

Au urmat primele clase, pozele „marelui om” la început de manuale, cravata de pionier tivită cu tricolor, primele jurăminte de credinţă, emoţiile momentelor în care „soarele şi pionierii îşi dădeau mâna peste ţară”, mândria de a aparţine acestui neam...

Apoi am crescut şi m-au copleşit primele revolte, primele întrebări la care cei mari nu puteau sau nu doreau să-mi răspundă, iernile fără căldură şi fără apă caldă, umilitoarele cozi pentru articole ce constituiau un minim necesar oricărei existenţe...

În sfârşit, Decembrie 1989 şi anii „de după”, cu toate speranţele de atunci, cu tone de ziare citite şi cu ochii pe ecranul televizorului care – culmea! – nu se mai oprea după două ore de emisie...

Apoi, alte dezamăgiri (istoria este ciclică, nu-i aşa?), alte frustrări, alte neputinţe. Şi promisiunea că nu mă voi mai lăsa niciodată păcălită de cei ce s-au aşezat în fruntea acestei ţări. Ca şi convingerea că pentru ei, eu nu valorez decât exact atât cât valorează buletinul de vot pe care-l introduc în urnă.

Totuşi, de câte ori îmi propun să-i sancţionez pentru înşelăciunea lor şi să nu mă prezint la vot, îmi amintesc de educatoarea mea.

Ah, să nu uit! Între timp am aflat de ce avea ochii umezi şi zâmbetele triste.

Sunt mulţi ani de-atunci. Plecaseră cu trenul la mare mai mulţi tineri. Soţul său era sufletul acelui grup ale cărui glume şi-au găsit rezonanţă şi printre ceilalţi pasageri din compartiment. Ba chiar, un alt tânăr se lua la întrecere cu soţul educatoarei: cine ştie mai multe bancuri. Politice, evident. Veselia a durat până la Bucureşti, unde trebuia schimbat trenul. Tânărul glumeţ din compartiment nu i-a permis soţului educatoarei să-şi continue drumul spre mare. L-a „redirecţionat” spre Canal...

Aşa că, mâine voi merge să votez. Între atâtea rele, voi pune ştampila pe răul cel mai mic.

Să nu mă simt vinovată dacă Istoria ne va trimite încă o dată la „Canal”...

Cuvintele ce se constituie în motto-ul acestui text mi-au fost inspirate de Alexandru Paleologu care le-a aşezat la începutul cărţii sale intitulată „Bunul-simţ ca paradox”.

Mă întreb câţi din cei care aşteaptă să fie votaţi mâine au citit această carte...

Tudor Arghezi

2009-05-19T23:03:00.001+03:00

(21 mai 1880 – 14 iulie 1967)

„Poetul acesta este cel mai liber de concepte din câţi avem. Am impresia că în zona primejdioasă a geniului arghezian granitul este sfărâmicios.” (Vladimir Streinu)

Ne putem opri la „Prisaca” pentru că am fost, cândva, copii. Sau la „Cuvinte potrivite” şi la „Cărticica de seară” pentru că ştim măcar câteva versuri din ele. Ori la „Flori de mucigai” şi la nedreapta „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”. Sau, poate, la romanul-poem-basm „Cimitirul Buna-Vestire” pe care până şi Eugen Ionescu (contestatar al poeziei argheziene) îl apreciază, numindu-l „un pamflet spiritual şi apocaliptic”.

Totuşi, eu voi alege o creionare simplă, pe care o îndrăgesc de foarte, foarte multă vreme...

„Fă-te, suflete, copil
Şi strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moţ şi ciucuri,
Ca să poţi să te mai bucuri.

Strânge slove, cărţi şi pană,
Dă-le toate de pomană
Unui nou învăţăcel,
Să se chinuie şi el.

Gândul n-o să te mai fure
Prin zăvoaie şi pădure,
Cu ecoul de cuvinte
Care-ngână şi te minte.”

(Tudor Arghezi – „Creion”)

...şi "Testament", în lectura autorului:

Povestea lemnului

2009-05-13T21:06:00.012+03:00

aşa cum a fost ea înţeleasă de cei care ne-o povestesc:

***********************************************************

**************************************************************

**************************************************************

**************************************************************

„Arta iese în stradă!”

2009-05-04T13:37:00.010+03:00

În spatele Castelului Huniade din centrul Timişoarei s-a organizat o tabără de sculptură.
Evenimentul se desfăşoară în perioada 27 aprilie – 11 mai 2009, zile pe parcursul cărora cinci sculptori de renume din întreaga ţară vor supune – cu ajutorul imaginaţiei şi talentului – buştenii imenşi aduşi tocmai din Bolivia. Provenienţa materialului lemnos (jungla amazoniană) dă, în plus, o notă de inedit nu doar viitoarelor sculpturi ci întregului eveniment.
Sunt şi dezbateri tematice la Muzeul de Artă dar şi degustări de vinuri în cea mai nouă vinotecă a oraşului. O seară este dedicată memoriei lui Peter Jecza, fost profesor de sculptură la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest din Timişoara.
Revenind la partea „din stradă” a evenimentului – organizat la iniţiativa comună a directorului Muzeului de Artă, Marcel Tolcea şi a preşedintelui Consiliului Judeţean Timiş, Constantin Ostaficiuc – oricine poate păşi peste cablurile ce racordează la curent uneltele sculptorilor. Poţi să uiţi de tine privind cum ies forme ciudate din mâinile artiştilor.
Mărturisesc că am fost şi eu „La Castel” şi am vorbit cu sculptorii care s-au dovedit a fi extrem de binevoitori şi deschişi dialogului şi m-au privit cu aceeaşi curiozitate cu care i-am privit eu, în timp ce şi-au descreţit încruntările de pe frunţile apăsate de gândurile lor artistice.
Vă împărtăşesc, mai jos, ceea ce am văzut. Aşadar...

Max Dumitraş, din Sângeorz, mi-a spus că lucrarea sa va fi vopsită parţial în albastru şi în cadrul ei va alătura lemnului, metalul:

Ilarion Voinea, din Cluj, alături de „ansamblul” său (de altfel, singura lucrare care nu este o... coloană):

Gheorghe Zărnescu din Bacău modelează acest lemn:

Vlad Aurel din Bucureşti ne propune această lucrare la care nu mai are prea mult de trudit. Mi-a dezvăluit că se numeşte „Coloana Bizantină”:

În sfârşit, timişoreanul Ştefan Călărăşanu imprimă acestui lemn motive personale:

Promit ca la finalul taberei să aşez aici poze cu sculpturile finisate.

Ştefan Augustin Doinaş

2009-04-25T22:13:00.004+03:00

(26 aprilie 1922 – 25 mai 2002)

Cei mai mulţi se vor opri la „Mistreţul cu colţi de argint”. Pentru că e unul dintre cele mai frumoase poeme scrise în limba română.
Vor fi alţii care vor prefera „T de la Trezor”. Pentru că l-au cunoscut pe Trezorierul Fondului Naţional de Cuvinte şi au înţeles puterea pe care acesta o imprima verbului.
Unii îl vor blama pe Ştefan Popa, judecându-i slăbiciunile din situaţii-limită, fără să ştie ce-ar fi făcut ei în acele situaţii... Sau poate nu...
Vor fi şi mulţi care vor admira Omul pentru care sfârşitul vieţii a însemnat doar o jumătate de moarte. Iar jumătatea sa lumească a împlinit-o...
Nu contează ce alegem. Important este să ne amintim.
Şi pentru că mai pâlpâie în noi Lumina Învierii, eu am ales un înger şi un psalm:

„Într-o linişte grea de pustiu, cânepie,
rătăcind amărât pe-o scrumită câmpie
m-am trezit dintr-odată alături, pe jos,
însoţit de-un arhanghel cu pasul vânjos.

– Luminatule, tu – răşinoasă instanţă,
răspândeşti din aripa ta o substanţă
peste lucruri: ca toate-nflorind împrejur
să se umple de duh radios în azur!
Generosule, tu – purtător-a-tot-harul,
pentru ce nu le-ai şterge acuma hotarul
dinspre ceruri: întoarse-n lumină din nou
să devină ce-au fost la-nceputuri – ecou!...

Însă el cu aripa de plumb, jucăuşă,
omeneşte umblând, scormonea prin cenuşă
o livadă de lacrimi cu unghia lui.

Şi-am ştiut că mai mult nu se dă nimănui.”

(Ştefan Augustin Doinaş – „Îngerul îmbufnat”)

*
„Născut în cer, dar exilat de Tine
pe-acest pământ de spaime şi înfrângeri,
ce-ai vrea să fac? Să-nfăşur în suspine
căderea din grădina Ta cu îngeri?
Să-mi pun subtilul suflet să-şi deplângă
logodna cu materia nătângă?
.....................................................
Dacă, trezit din timpul fără capăt,
voi fi chemat în rai, strigat pe nume,
îngăduie, Stăpâne, să-mi recapăt
acelaşi trup ce l-am avut în lume:
ca să domnească-n veci la vămi natale
lucrarea cea dintâi a mâinii Tale.”

(Ştefan Augustin Doinaş – „Psalmul XIX”)

E. M. Cioran

2009-04-06T10:00:00.005+03:00

motto:
„Aş vrea să mă îngrop în plânsurile oamenilor, să-mi fac din fiecare lacrimă un mormânt”
(Emil Cioran – „Amurgul gândurilor”)

Îmi asum o sarcină copleşitoare. Aceea de a aduce un omagiu, în doar câteva râduri, unui om cu profil de munte: Emil Cioran. (sau E. M. Cioran, după cum îşi scria numele în ultima parte a vieţii.)
Născut la 8 aprilie 1911 în „acest blestemat, acest splendid Răşinari”, Emil Cioran avea să devină „conştiinţa nefericirii noastre” după cum se exprimă Gabriel Liiceanu.
Strada Mare din Răşinari ca şi Râul Caselor şi Coasta Boancii vor delimita paradisul terestru al celui care, „izgonit din rai” la vârsta de zece ani, va tânji după timpul acelei „alte vieţi” care se situa la începutul începuturilor.
Având „acces la verb” şi apăsat de senzaţia copleşitoare a „purtării unei poveri”, va evidenţia în scrierile sale „tristeţea, neliniştea şi nenorocul” strămoşilor şi, cu deosebire, „deliciul şi otrava melancoliei mamei”.
Scrisul utilizat ca mijloc de informare îi va părea inutil, un scris care nu îmbogăţeşte întrucât îi lipseşte conţinutul interior. Pentru Emil Cioran „scrisul are valoare şi justificare numai ca eliberare de obsesiuni, ca mijloc de a amâna o distrugere şi o prăbuşire.”
Măcinat de obsesii, se declară specialist în problema morţii încă de la vârsta de 22 de ani: „Am o senzaţie ciudată când mă gândesc că am devenit la această vârstă specialist în problema morţii”. Şi scrierile sale vor fi dominate de efortul făcut pentru a-şi aduce la suprafaţa conştiinţei fiecare obsesie în parte, pe care mai întâi o va analiza supunând-o procesului de „lucidizare” reuşind, apoi, s-o îndepărteze spre periferia fiinţei sale. Doar temporar, deoarece „o scăpare definitivă de obsesiuni, o eliberare totală, nu există”. Altă formă de nelinişte va ocupa locul lăsat de tirania celei dintâi.
În 1935, întors din Germania unde fusese bursier, Emil Cioran se lasă antrenat de extremismul care cuprinsese în acea perioadă Europa. Revoltat de ceea ce numea „autocondamnarea României la un destin mediocru”, consideră că prin „teroarea fecundă” pe care o stârnesc, Lenin şi Hitler fac istorie întrucât pot provoca „mistica unui efort colectiv al naţiunii”. Afirmă chiar, în 1936, că „niciun tânăr în momentul actual nu se mai poate salva prin bibliotecă”.
Mai târziu va regreta acest exces al tinereţii. Dovadă o scrisoare adresată lui Petru Comarnescu în 1947 în care afirma: „Aşa-zisele mele fervori politice de altădată îmi par a ţine de preistorie. Au fost oare aberaţii, adevăruri sau iluzii, n-aş şti să-ţi spun. Ele ţin de o epocă dispărută, pe care n-o pot nici dispreţui, nici regreta.” Va lua hotărârea să nu se mai amestece în treburile ţării. La acest aspect al vieţii lui Cioran se referă Florin Ţurcanu în cartea sa „Mircea Eliade. Prizonierul istoriei” când afirmă că „distanţa pe care Cioran o ia faţă de propriul trecut politic participă la ruptura cu România, împinsă până la abandonarea limbii materne”. Despărţindu-se de românitate, Cioran renunţă la problema responsabilităţii sale politice pe care o înlocuieşte cu „ruşinea intelectuală” de a fi fost sedus de o mişcare „complet nebună” precum Garda de Fier. (Emil Cioran – Caiete 1957-1972)
Hotărârea de a rupe legătura cu limba română a însemnat o rupere de trecutul său. „Fenomenul este atât de abrupt, încât echivalează cu o moarte şi cu reîncarnarea în alt trup lingvistic.” (Gabriel Liiceanu – „Itinerariile unei vieţi: E. M. Cioran”)
De-a lungul existenţei sale va simţi „gustul violent al nefericirii”. Izolat în mansarda din Paris de pe Rue Odeon nr. 21, căutându-l pe Dumnezeu, se va regăsi pe sine: „În Dumnezeu eşti mai singur decât într-o mansardă pariziană.”
Năpădit de senzaţia de a fi plămădit din altă substanţă decât restul lumii, Cioran îşi trăieşte singurătatea: „Între mine şi oameni se interpun mările în care m-am scufundat prin gând. Tot aşa, între mine şi Dumnezeu, cerurile sub care n-am murit.”
Pentru Cioran „tristeţea este „un meşteşug” iar el vorbeşte în numele strămoşilor care se tânguie în sângele său: „eu, vorbăreţ neobosit, îmi etalez suferinţele şi, ca să le compromit, le convertesc în capricii”.
Pentru Emil Cioran „scrisul are numai o valoare terapeutică şi el trebuie să fie interesant pentru om numai în măsura în care prin el se poate salva. Dar cum majoritatea oamenilor n-au ce salva, scrisul lor n-are absolut nicio importanţă.”
Scrierile sale ajung curând să convingă Europa: „Iată-l deci pe cel ce-l aşteptam. (...) Să-l salutăm şi să-l privim mai de aproape. El va depune mărturie pentru epoca noastră.” (Maurice Nadeau într-un articolul din 1949, cu ocazia publicării primei sale cărţi scrisă în limba franceză, „Tratat de descompunere”)
În 1979, într-un text explicativ cu privire la acest „Tratat de descompunere”, Cioran va afirma: „Tratatul era o explozie. Scriindu-l, aveam impresia că mă eliberez de un sentiment de apăsare sub povara căruia n-aş fi putut s-o mai duc multă vreme; trebuia să respir, trebuia să explodez.”
Va scrie cărţi care-i vor aduce recunoaşterea atât în România cât şi în Franţa, ţara sa adoptivă, precum şi în întreaga Europă, în Statele Unite şi în Japonia: „Pe culmile disperării”, „Schimbarea la faţă a României”, „Lacrimi şi sfinţi”, „Amurgul gândurilor”, „Silogismele amărăciunii”, „Despre neajunsul de a te fi născut”, „Exerciţii de admiraţie” sunt doar câteva dintre acestea.
La 20 iunie 1995, la Paris, Emil Cioran încetează din viaţă.
Cel care ne învăţase că „o lacrimă are rădăcini mai adânci decât un zâmbet” şi că poţi să trăieşti „cu atâta intensitate încât simţi cum mori din cauza vieţii” declarase: „Ani de zile, o viaţă de fapt, să nu te fi gândit decât la ultimele clipe, ca să constaţi, când te apropii, în sfârşit, de ele, că va fi fost degeaba, că gândul morţii ajută la tot, doar să mori nu!” (Emil Cioran – „Despre neajunsul de a te fi născut”)
Specialistul în problema morţii avea să cunoască – şi în acest domeniu – desăvârşirea.

Fata cu ochi negri

2009-03-29T12:08:00.005+03:00

Vă propun să nu trecem peste această zi de primăvară fără a ne aminti de cea care a contribuit la frumuseţea copilăriei noastre: Elena Farago.
S-a născut la Bârlad, la 29 martie 1879 într-o familie de greci.
„Era o fată înaltă, cu un cap frumos modelat, cu ochi mari şi negri, cu un păr lung şi lucios. Avea atâta eleganţă în mers, atâta prestanţă, atâta profunzime în ochi şi atâta frumuseţe în toată înfăţişarea ei, încât privirile tuturor se întorceau să o admire.” (C. D. Papastate – „Elena Farago”, Craiova, 1975)
Copila prea devreme maturizată e nevoită, curând, să se întreţină singură.
Este angajată ca guvernantă în diverse familii, inclusiv în familia lui I. L. Caragiale, un alt nume de referinţă în literatura română şi care, de asemenea, descindea din neamuri greceşti stabilite pe aceste meleaguri. Dramaturgul îi dicta, deseori, scrierile sale şi era foarte încântat de felul în care aceasta se ocupa de educaţia copiilor săi, cărora le spunea poveşti ori pe care îi învăţa franceza şi greaca.
Mai târziu, Caragiale avea să afle că Elena Farago scria, în taină, poezii: „Bine, Elena, să stai tu atâta vreme la mine şi să nu-mi spui că faci versuri?”
În Craiova se găseşte Casa Memorială „Elena Farago”, fosta locuinţă a poetei, locul unde se afla deseori, în timpul vieţii, în compania altor scriitori, critici literari, muzicieni, pictori.
La 4 ianuarie 1954, fata cu ochi de cireşe amare, "ochi de grecoaică, plămădiţi sub soarele românesc, iradiind iubire, pasiune, poezie" (Boris Crăciun - "Elena Farago şi copiii" Iaşi, 1996) părăseşte această lume.
Dar lasă aici „Căţeluşul şchiop”, „Gândăcelul”, „Puişorul moţat”, „Cloşca”, „Rândunica” şi multe, multe altele...
Sunt convinsă că şi copilul care aţi fost a lăcrimat la versurile:
„..........................................
Scârbit de fapta ta cea rea
Degeaba plângi, acum, copile,
Ci du-te-n casă-acum şi zi-le
Părinţilor isprava ta.

Şi zi-le că de-acum ai vrea
Să ocroteşti cu bunătate,
În cale-ţi, orice vietate,
Oricât de făr-de-nsemnătate
Şi-oricât de mică ar fi ea!”
(Elena Farago – „Gândăcelul”)

Cred că avem nevoie să ne amintim, când şi când, de copilărie. Ca şi de cei care ne-au însoţit de-a lungul ei...